Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dezonoarea şi jocul identificării asociative

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Scriitorul sud-african J. M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel în 2003, repune în cadrele receptării o dublă perspectivă a unei stări emoţionale, într-o creaţie narativă care îi va aduce Premiu Booker. Romanul Dezonoare are priză la public, a fost ecranizat în 2008 de Steve Jacobs, cu John Malkovich în rolul principal, după ce în anul 2000 îi fusese decernat Premiul Commonwealth Writers. Şi, ca un alt argument al impactului la public, amintim afirmaţia formulată de ziarul britanic The Observer: „cel mai bun roman din ultimii 25 de ani scris în engleză în afara Statelor Unite ale Americii”.

Este lumea Africii de Sud post-apartheid o lume complicată, lumea albă şi lumea neagră, care generează o luptă interioară. În esenţă toate cărţile lui J. M. Coetzee tratează această dinamică a unei lumi aflată într-o permanentă situaţie de a alege şi a se readapta, socialul produce mutaţii în viaţa interioară a personajelor, realul transpare dincolo de cadrele esteticului. Dezonoare este chiar o frescă socială şi umană, care invită la reflecţie indiferent de rasă sau naţionalitate.

David Lurie este universitarul ajuns la a doua tinereţe nevoit să se adapteze permanent, din profesorul care predă un curs de poezie romantică să devină profesorul de comunicare, de la bărbatul care a eşuat în două căsătorii să ajungă bărbatul care caută trăirea intensă a erosului dincolo de orice constrângere (diferenţa de vârstă, diferenţa de statut social, diferenţa de mentalitate). Şi, mai ales, este nevoit să conştientizeze dezonoarea, să asiste la ea şi să fie protagonistul ei. Relaţia cu studenta sa, care nu-l refuză şi alături de care trăieşte o dezonoare pe care nu o conştientizează în momentul producerii, ci ca efect în timp, îi va atrage oprobriul public şi decăderea din funcţia universitară. Îşi va asuma situaţia şi va încerca să se reinventeze departe de lumea care-i cunoaşte istoria personală. Însă va asista neputincios la violarea fiicei sale de către trei tineri negri şi va simţi ruşinea ei ca pe propria dezonorare. Se va refugia într-o muncă departe de înţelegerea lumii, un crematoriu al cadavrelor câinilor unui cabinet veterinar. Imaginea este sumbră, nicicum de salvare de la calvarul generat de dezonoarea „în cascad㔠la care viaţa îl supune.

David Lurie se identifică cu vârsta tentaţiei şi a atracţiei. Intră în rol şi încalcă regulile jocului, nu e un tarat. Ziua aleargă după himere (studenta este o proiecţie a căutării împlinirii erotice, conversaţia cu fosta sa soţie este tipică pentru evidenţierea barierelor de comunicare), iar noaptea scrie despre Byron. Este o identificare asociativă, preluarea unui rol în universul imaginar închis al unui act ludic. Identificarea asociativă (Hans Robert Jauss) anulează opoziţia dintre reprezentare şi contemplare, dintre actori şi spectatori. Universului cotidian i se opune o lume eterogenă a jocului. Intrarea în jocul imaginaţiei erotice va conduce la impas: profesorul va dezonora şi va cădea în dizgraţie, se va identifica mai apoi cu acest rău generat prin asumarea de rol şi va „iradia” răul. Rămâne problema existenţială: cum supravieţuieşti dezonoarei? Continuând viaţa ca şi când nimic nu s-a întâmplat (cazul Lucyei sau al studentei)?, schimbând mediul şi profesia?, luând totul de la început ca pe o nouă viaţă din care nu va dispărea, însă, spectrul negru al sentimentului de dezonoare (cazul profesorului)?

J. M. Coetzee va crea o tensiune a discursului narativ grefată pe contorsionările psihologice ale protagoniştilor: Lucy este lesbiană, dar va avea un copil în urma unui viol, universitarul va renunţa la viaţa socială şi se va supune unei introvertiri, singura modalitate de a supravieţui întâmplărilor amintite. Niciodată nu va fi anulat sentimentul trăirii dezonoarei, ea dispare odată cu viaţa, prin moarte. Dar nimeni nu ucide un dezonorat, fiindcă el se autodistruge. Este un tragism, pe care romancierul îl ilustrează în secvenţe narative aparent fără impact emoţional, fără a produce tentaţia identificării cu eroul tragic, ci inducând starea de nevoie de detaşare de o lume supusă autodistrugerii. Finalul romanului are însă forţa persuasivă a scrierii de excepţie: profesorul universitar munceşte într-un crematoriu pentru animale, redându-le demnitatea în ultima clipă. Este un vindecător de suflete. Şi, mai ales, refuză să-şi asume calvarul căinţei publice. Pierde stima de sine, pentru că dezonoarea este un proces ireversibil. În acest complex psihologic rezidă forţa personajului care trăieşte la limita suportabilului.

J. M. Coetzee reinterpretează vechile convenţii ale naraţiunii numită plaasroman sau farm novel şi realizează o subtilă analiză psihologică a trăirii intimităţii dincolo de cotidianul întinat de reminiscenţe ale unei mentalităţi ce separă lumile. Este o identificare asociativă, o intrare în rol, o abandonare a cotidianului şi o proiectare în imaginaţie pentru o asumare a tragismului prin contemplaţie. Jucătorul este propriul actor, dar joacă şi rolul Celuilalt, mai mult, pare a contamina şi a se contamina de răul unei lumi care afectează identitatea. Rămâne puternica tentaţie de a depăşi bariera receptării solitare şi de a participa la realizarea socială a unui univers ludic pentru a răsturna interdicţiile şi, mai ales, ordinea interioară a unor convenţii. Este finalmente o metamorfozare a unei stări emoţionale grefate pe vina de a fi dezonorat şi neputinţa de a-şi asuma calvarul căinţei publice.

© 2007 Revista Ramuri